Într-un moment de aparentă pierdere a lucidităţii, m-am gândit să aduc barca în România. Este adevărat, am circumstanţe atenuante: acest lucru se petrecea cu puţin timp înainte de introducerea faimoasei accize. Mă consider un tip norocos (sau pur şi simplu gândesc pozitiv), aşa că acum mă bucur că am evitat, la mustaţă, să devin donator la bugetul unui stat pe care îl doare în cot de mine, cât şi la buzunarele a diverşi afacerişti mioritici. Exemplific: tarif travel-lift în marină: 50 EU (considerat scump în Suedia, în mod normal scoaterea şi datul bărcii la apă costă circa 10-20 EU), tarif macara în oraşul meu, pentru acelaşi scop: 100 EU. Am fost avertizat de Jan, fostul proprietar, că produsele destinate sectorului nautic sunt costisitoare în Scandinavia. Am făcut o vizită la departamentul de yachting al Biltema din Helsingborg şi m-a pufnit râsul. majoritatea produselor erau mai ieftine decât la magazinele de profil din România, atâtea câte există. De la baloane de acostare, răşină, teak, accesorii diverse, la tendere gonflabile noi. Vreau să se noteze: dacă, în viitor, se va descoperi călătoria în timp, cineva să-i ardă cronicarului una peste bot şi să-l corecteze - nu de la Râm ne tragem cu toţii, ci de la 'Stanbul, că prea avem bişniţa în sânge.
Trebuie să recunosc că actuala marină care adăposteşte barca este niţel peste mână. Asta din raţiuni care ţin de faptul că sudul Scandinaviei nu este accesibil decât fie cu ferryboatul, fie peste cele două poduri imense. Amândouă sunt extrem de scumpe, cu îndeosebi ferry. Cea mai economică variantă de traversare este prin Jutlanda, via Podul Marelui Belt, apoi Podul Oresund. Varianta mai rapidă presupune ferry între Germania şi Danemarca (din 2018 va exista un tunel submarin), apoi podul Oresund. Altă alternativă este ferry direct Germania - Suedia sau Polonia - Suedia. Desigur, un admirator al lui Keraban Încăpăţânatul, poate evita această tevatură, ocolind 5 000 km prin ţările baltice, Rusia şi Finlanda. Mă îndoiesc însă de economia acestei întreprinderi, cât mai ales de integritatea facultăţilor intelectuale ale celui care i-ar da curs.
Prin urmare, după două nopţi pe un autocar plin cu ţigani care se îndreptau către activităţi specifice (lor) din Danemarca şi Suedia, m-am reîntors în Ängelholm. Pe o ploaie sănătoasă, am reuşit să ajung în marină, cărându-mi singur toate cele 50 kg de bagaje toţi cei aproximativ 4 km. Alternativa era avionul din Budapesta până la Goteborg sau Malmo şi de acolo trenul, dar alegerea autocarului fusese impusă de bagaje.
Aşa cum am mai spus, lucrurile au felul lor de a decurge, în direcţii de care nu suntem, pe moment, conştienţi. Prin urmare, sosind la sfârşitul lui iulie, am descoperit că bărcile din sudul parcării superioare a marinei erau blocate mai mult de o lună de construcţia Ängelholm Outdoor Arena, un complex sportiv temporar constând dintr-o suprafaţă pentru hochei, tribune, scenă şi toate cele necesare unui festival de vară tipic scandinav.
În aceste condiţii - de fapt în orice condiţii, dar neaparat legate de bărci şi navigaţie - este bine să ai un plan de rezervă, sau să fii capabil să produci unul rapid. Întrucât, din fericire, nici nu intenţionasem să dau barca la apă în aceeaşi vară, profitând de faptul că îmi adusesem suficiente scule şi materiale, am trecut imediat la treabă.
Adică la identificarea şi ordonarea miriadei de părţi, componente şi accesorii ale unui velier şi la curăţarea mizeriei depuse în cei zece ani de neutilizare a sa.
Primul pas a fost acela de a face cabina habitabilă, întrucât urma să petrec două săptămâni (în sfârşit) la bord, chiar dacă doar pe uscat. Întâi, a trebuit să curăţ găinaţul rămas după cel puţin o familie de porumbei care au iernat la adăpostul dog-houselui şi a prelatei cu care barca a fost acoperită. Am fost tentat să acuz o duzină de pescăruşi hrăpăreţi de suava faptă, însă Jan m-a asigurat că e vorba de porumbei. Cum nu mi-a trecut nicio clipă prin cap să aduc o racletă, am curăţat din cockpit şi de sub dog-house câteva kilograme bune de guane ajutându-mă doar de cea mai mare şurubelniţă, peria cea mai tare şi o duzină de găleţi de apă. După două nopţi petrecute pe autocar, era necesară o sumară înviorare, de altfel, nu este deloc neplăcut sî lucrezi la propria ta barcă.
Într-un final, ultimele resturi de guano au fost înlăturate, inclusiv de sub cutia capacului culisant al cabinei. Porumbeii au mai făcut doar o firavă încercare de a se întoarce la bord, în schimb, vreun zeu nordic a trimis o invazie de iepuri de câmp mici şi cu urechi scurte, responsabili cu ronţăitul oricărei materii organice uitată la nivelul solului. Din fericire, spre deosebire de porumbei, nu puteau urca la bord. Jan mi-a şoptit şugubăţ că nu este ilegal să-i transferi într-o oală, sub formă de friptură. Cum nu sunt carnivor, iepurii din marină au continuat să ţopăie nestingheriţi printre bărci.
Am reuşit să curăţ şi cabina principală, în aceeaşi zi. Cabina prova a rămas însă la fel de prăfuită, întrucât acolo aveam depozitate velele, ghiul, parâmele vechi, baloanele de acostare şi cârma de vânt, plus o mie şi una de alte lucru necesare la bordul unei bărci.
Evident, am experimentat senzaţia ieşirii la lumină, în sfârşit, a mahonului şi teakului, de sub mizeria acumulată o perioadă atât de lungă de timp. Evident, nu se poate opri totul aici. Majoritatea suprafeţelor de lemn trebuie şlefuite şi relăcuite, întrucât ultima dată acest lucru s-a petrecut înainte de călătoria în jurul lumii. Teakul trebuie şi el curăţat, apoi restaurat cu o soluţie specială, iar suprafeţele de fibră, revopsite.
Organizarea interioară a cabinei principale este oarecum atipică. În mod normal, o barcă de dimensiunile şi vechimea lui Sirius are două cuşete, în ambele borduri câte una, o maşină de gătit într-un bord şi o chiuvetă care se poate acoperi pentru a deveni masă de navigaţie, în celălalt.
Sirius are doar o cuşetă în tribord, acolo unde se află şi maşina de gătit, chiuveta în babord, acolo unde spaţiul celelaltei cuşete a fost luat de un post de navigaţie cu o masă mare pentru hărţi şi spaţii de depozitare pentru materiale specializate. Consider că această configuraţie este potrivită pentru navigaţia solitară sau în doi, situaţie în care unul dintre cei doi se odihneşte, în timp ce celălalt este la post în cockpit. Dat fiind spaţiul redus, mi se pare că navigaţia într-un echipaj mai numeros de doi la bordul unei asemenea bărci, pentru distanţe şi perioade lungi, nu poate decât să ducă la o degradare nedorită (şi de multe ori ireversibilă) a amiciţiei dintre coechipieri.
Maşina de gătit a contribuit la ridicarea spectaculoasă a moralului la bord, odată ce a fost, desigur, convinsă să pornească. Este o marcă suedeză renumită - Primus, care funcţionează cu un amestec de alcool numit în Scandinavia Kemetyl. Este ceea ce englezii numesc parafin stove. În caz de necesitate, funcţionează şi cu alte amestecuri. Consumul de combustibil este extrem de redus, temperatura comparabilă cu a gazului, nu emană mirosuri nedorite şi funingine şi nici nu poate transforma din neatenţie barca într-o bombă plutitoare. Singurul neajuns al său este că, pentru a porni, este necesară o etapă de 2-3 minute de amorsare şi preîncălzire cu alcool roşu. După ce am înlocuit combustibilul vechi şi am curăţat-o, am putut să o folosesc zilnic pentru a-mi găti. Surprinzător, încă se găsesc piese de schimb pentru ea, deşi a fost fabricată în 1968!
Festivalul de pe învecinata Ängelholm Outdoor Arena a debutat cu un concert al unei trupe suedeze şi a continuat, la câteva zile, cu turneul de hochei pentru copii. Nimănui nu i-a părut a-i păsa de faptul că, la câţiva metri distanţă, cineva lucra la barcă. Singurele neajunsuri au fost faptul că trebuia să aduc apa cu găleţile de la o sută de metri, prin spatele scenelor, şi nu aveam curent la bord. Recunosc că mi-a fost jenă să le cer organizatorilor arenei să mă lase să mă conectez şi eu la sursa de curent cea mai apropiată a marinei, pe care o monopolizaseră. În rest, am putut în continuare să beneficiez de accesul nelimitat la duşurile, toaleta şi prizele din casa clubului. În privinţa iluminatului, am folosit cu succes lampa cu leduri pe care o adusesem de acasă, care avea o autonomie de vreo zece ore.
În timp ce distracţia se înteţea la doi paşi de Sirius, mi-am putut continua netulburat etapele de muncă de pe punte, întrerupte doar de desele reprize de ploaie, de somn şi de gătit. Vremea a fost surprinzător de caldă, fiind întâia oară, după mulţi ani, când am reuşit să fac o uşoară insolaţie şi arsuri de soare, lucrând pe punte.
Spre marea mea uşurare, am constatat cu o oarecare surprindere, aş putea recunoaşte, că lemnul din exteriorul bărcii a scăpat nedeteriorat de trecerea timpului. Am fost, mai degrabă, tentat să mă gândesc că voi fi nevoit să schimb atât mâinile-curente, cât şi copastiile, cutiile dorade, cutia capacului culisant şi capacele chesoanelor din cockpit, întrucât vor fi afectate iremediabil de umezeală. Din fericire, tot ce era din placaj de mahon şi teak a rezistat. Doar mâinile curente şi un sector de circa treizeci de centimetri ai copastiei, ambele din stejar, au fost complet putrezite şi le-am aruncat. Am luat măsurile pentru a face acasă altele dintr-un dulap de meranti cumpărat în urmă cu câţiva ani.
Am fost încântat să descopăr sub stratul de mucegai, licheni şi, de-a dreptul, muşchi, teakul curat, neafectat de putregai. Pe alocuri, dopurile şuruburilor erau ieşite, aşa că am cumpărat de la Biltema altele.
Curăţarea întregii punţi a fost o treabă suprinzător de laborioasă. Abia atunci am înţeles de ce curăţarea punţilor marilor veliere ale trecutului era considerată o pedeapsă. Într-un final, teakul a ieşit la iveală, laolaltă cu vopseaua albă şi suprafaţa antialunecare, aceasta din urmă într-o stare foarte bună. Evident, este necesară o revopsire cu vopsea bi-componentă.
În ciuda vârstei, trebuie să recunosc că am văzut bărci pe apă care arătau cu mult mai rău decât Sirius după zece ani de nefolosire. Am salivat doar gândindu-mă cum va arăta atunci când întregul proces de renovare se va fi terminat!
Am demontat coşul centralei termice, întrucât nu intenţionez să o folosesc în viitorul apropiat. Acelaşi lucru l-am făcut şi cu trombele de vânt, pe care le-am luat acasă pentru a le curăţa şi revopsi, întrucât vopseaua lor se scorojise în timp.
Surprinde pe cineva dacă recunosc că acestea au fost cele mai bine petrecute două săptămâni din ultimii ani?
Prin urmare, după două nopţi pe un autocar plin cu ţigani care se îndreptau către activităţi specifice (lor) din Danemarca şi Suedia, m-am reîntors în Ängelholm. Pe o ploaie sănătoasă, am reuşit să ajung în marină, cărându-mi singur toate cele 50 kg de bagaje toţi cei aproximativ 4 km. Alternativa era avionul din Budapesta până la Goteborg sau Malmo şi de acolo trenul, dar alegerea autocarului fusese impusă de bagaje.
Aşa cum am mai spus, lucrurile au felul lor de a decurge, în direcţii de care nu suntem, pe moment, conştienţi. Prin urmare, sosind la sfârşitul lui iulie, am descoperit că bărcile din sudul parcării superioare a marinei erau blocate mai mult de o lună de construcţia Ängelholm Outdoor Arena, un complex sportiv temporar constând dintr-o suprafaţă pentru hochei, tribune, scenă şi toate cele necesare unui festival de vară tipic scandinav.
În aceste condiţii - de fapt în orice condiţii, dar neaparat legate de bărci şi navigaţie - este bine să ai un plan de rezervă, sau să fii capabil să produci unul rapid. Întrucât, din fericire, nici nu intenţionasem să dau barca la apă în aceeaşi vară, profitând de faptul că îmi adusesem suficiente scule şi materiale, am trecut imediat la treabă.
Adică la identificarea şi ordonarea miriadei de părţi, componente şi accesorii ale unui velier şi la curăţarea mizeriei depuse în cei zece ani de neutilizare a sa.
Primul pas a fost acela de a face cabina habitabilă, întrucât urma să petrec două săptămâni (în sfârşit) la bord, chiar dacă doar pe uscat. Întâi, a trebuit să curăţ găinaţul rămas după cel puţin o familie de porumbei care au iernat la adăpostul dog-houselui şi a prelatei cu care barca a fost acoperită. Am fost tentat să acuz o duzină de pescăruşi hrăpăreţi de suava faptă, însă Jan m-a asigurat că e vorba de porumbei. Cum nu mi-a trecut nicio clipă prin cap să aduc o racletă, am curăţat din cockpit şi de sub dog-house câteva kilograme bune de guane ajutându-mă doar de cea mai mare şurubelniţă, peria cea mai tare şi o duzină de găleţi de apă. După două nopţi petrecute pe autocar, era necesară o sumară înviorare, de altfel, nu este deloc neplăcut sî lucrezi la propria ta barcă.
Într-un final, ultimele resturi de guano au fost înlăturate, inclusiv de sub cutia capacului culisant al cabinei. Porumbeii au mai făcut doar o firavă încercare de a se întoarce la bord, în schimb, vreun zeu nordic a trimis o invazie de iepuri de câmp mici şi cu urechi scurte, responsabili cu ronţăitul oricărei materii organice uitată la nivelul solului. Din fericire, spre deosebire de porumbei, nu puteau urca la bord. Jan mi-a şoptit şugubăţ că nu este ilegal să-i transferi într-o oală, sub formă de friptură. Cum nu sunt carnivor, iepurii din marină au continuat să ţopăie nestingheriţi printre bărci.
Am reuşit să curăţ şi cabina principală, în aceeaşi zi. Cabina prova a rămas însă la fel de prăfuită, întrucât acolo aveam depozitate velele, ghiul, parâmele vechi, baloanele de acostare şi cârma de vânt, plus o mie şi una de alte lucru necesare la bordul unei bărci.
 |
| Cabina principală, tribord |
Organizarea interioară a cabinei principale este oarecum atipică. În mod normal, o barcă de dimensiunile şi vechimea lui Sirius are două cuşete, în ambele borduri câte una, o maşină de gătit într-un bord şi o chiuvetă care se poate acoperi pentru a deveni masă de navigaţie, în celălalt.
Sirius are doar o cuşetă în tribord, acolo unde se află şi maşina de gătit, chiuveta în babord, acolo unde spaţiul celelaltei cuşete a fost luat de un post de navigaţie cu o masă mare pentru hărţi şi spaţii de depozitare pentru materiale specializate. Consider că această configuraţie este potrivită pentru navigaţia solitară sau în doi, situaţie în care unul dintre cei doi se odihneşte, în timp ce celălalt este la post în cockpit. Dat fiind spaţiul redus, mi se pare că navigaţia într-un echipaj mai numeros de doi la bordul unei asemenea bărci, pentru distanţe şi perioade lungi, nu poate decât să ducă la o degradare nedorită (şi de multe ori ireversibilă) a amiciţiei dintre coechipieri.
Maşina de gătit a contribuit la ridicarea spectaculoasă a moralului la bord, odată ce a fost, desigur, convinsă să pornească. Este o marcă suedeză renumită - Primus, care funcţionează cu un amestec de alcool numit în Scandinavia Kemetyl. Este ceea ce englezii numesc parafin stove. În caz de necesitate, funcţionează şi cu alte amestecuri. Consumul de combustibil este extrem de redus, temperatura comparabilă cu a gazului, nu emană mirosuri nedorite şi funingine şi nici nu poate transforma din neatenţie barca într-o bombă plutitoare. Singurul neajuns al său este că, pentru a porni, este necesară o etapă de 2-3 minute de amorsare şi preîncălzire cu alcool roşu. După ce am înlocuit combustibilul vechi şi am curăţat-o, am putut să o folosesc zilnic pentru a-mi găti. Surprinzător, încă se găsesc piese de schimb pentru ea, deşi a fost fabricată în 1968!
Festivalul de pe învecinata Ängelholm Outdoor Arena a debutat cu un concert al unei trupe suedeze şi a continuat, la câteva zile, cu turneul de hochei pentru copii. Nimănui nu i-a părut a-i păsa de faptul că, la câţiva metri distanţă, cineva lucra la barcă. Singurele neajunsuri au fost faptul că trebuia să aduc apa cu găleţile de la o sută de metri, prin spatele scenelor, şi nu aveam curent la bord. Recunosc că mi-a fost jenă să le cer organizatorilor arenei să mă lase să mă conectez şi eu la sursa de curent cea mai apropiată a marinei, pe care o monopolizaseră. În rest, am putut în continuare să beneficiez de accesul nelimitat la duşurile, toaleta şi prizele din casa clubului. În privinţa iluminatului, am folosit cu succes lampa cu leduri pe care o adusesem de acasă, care avea o autonomie de vreo zece ore.
În timp ce distracţia se înteţea la doi paşi de Sirius, mi-am putut continua netulburat etapele de muncă de pe punte, întrerupte doar de desele reprize de ploaie, de somn şi de gătit. Vremea a fost surprinzător de caldă, fiind întâia oară, după mulţi ani, când am reuşit să fac o uşoară insolaţie şi arsuri de soare, lucrând pe punte.
Spre marea mea uşurare, am constatat cu o oarecare surprindere, aş putea recunoaşte, că lemnul din exteriorul bărcii a scăpat nedeteriorat de trecerea timpului. Am fost, mai degrabă, tentat să mă gândesc că voi fi nevoit să schimb atât mâinile-curente, cât şi copastiile, cutiile dorade, cutia capacului culisant şi capacele chesoanelor din cockpit, întrucât vor fi afectate iremediabil de umezeală. Din fericire, tot ce era din placaj de mahon şi teak a rezistat. Doar mâinile curente şi un sector de circa treizeci de centimetri ai copastiei, ambele din stejar, au fost complet putrezite şi le-am aruncat. Am luat măsurile pentru a face acasă altele dintr-un dulap de meranti cumpărat în urmă cu câţiva ani.
Am fost încântat să descopăr sub stratul de mucegai, licheni şi, de-a dreptul, muşchi, teakul curat, neafectat de putregai. Pe alocuri, dopurile şuruburilor erau ieşite, aşa că am cumpărat de la Biltema altele.
 |
| Înainte |
 |
| După |
 |
| 50 % din treabă terminată |
Am demontat coşul centralei termice, întrucât nu intenţionez să o folosesc în viitorul apropiat. Acelaşi lucru l-am făcut şi cu trombele de vânt, pe care le-am luat acasă pentru a le curăţa şi revopsi, întrucât vopseaua lor se scorojise în timp.
Surprinde pe cineva dacă recunosc că acestea au fost cele mai bine petrecute două săptămâni din ultimii ani?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu