Un gentlemen înţelept spunea odată că yachtingul este o modalitate imbatabilă de a cheltui sume exorbitante pentru a te simţi foarte mizerabil în acelaşi timp. Un altul, la fel de înţelept, cunoscător al căilor lui Arhimede, spunea că un yacht este o gaură în apă, în care arunci bani pentru a o nivela.
Aşa cum spuneam într-un articol precedent, este o idee foarte proastă să deţii, în România, un yacht - iar când spun yacht, mă refer la o barcă similară lui Sirius, o velier netractabil, nu o şalupă pe care o dai la apă doar cu ocazia partidelor de pescuit, deşi nici în această situaţie lucrurile nu sunt atât de simple precum ne-am putea închipui. Este însă inutil să fac o listă a tarelor societăţii dintre frontierele de stat ale acestei ţări, întrucât rezultatul ar fi, invariabil, acela că este, de asemenea, o idee foarte proastă să trăieşti în România. Cum nu mă număr însă printre cei care îşi înjură ţara, apoi se întorc la seminţe şi manele, nu o s-o fac. Societatea mioritică este rezultatul sumei tuturor celor care o compun, iar asta este totul.
În primul rând, aproape orice barcă trebuie înmatriculată în România. Spre deosebire de ţări precum Regatul Unit, Suedia, Olanda, ş.a. în care există milioane de proprietari (şi ipotetici plătitori ai taxelor inerente). Rezultatul este că statul câştigă puţin din taxele impuse barcagiilor şi aspiranţilor la statutul de yachtman, iar unii dintre aceştia renunţă la ideea păguboasă de a înfrunta birocraţia şi corupţia pe care aceasta o generează, şi care îi vor uşura zdravăn buzunarele. Vom vedea, în cele ce urmează, că nu e vorba nicidecum de taxe modice.
Există câteva excepţii la înmatricularea bărcilor:
1. Ambarcaţiunile cu propulsie umană, adică îndeobşte bărcile cu vâsle.
2. Ambarcaţiunile mai mici de 7 m.
3. Ambarcaţiunile cu motor mai slab de 15 kw (20.1 CP).
Totul pare foarte clar, dar, desigur că nu este aşa! Indiferent de dimensiuni, este obligatorie înmatricularea bărcilor, care preestează activităţi profesionale (pescuit, transport de persoane). Scutirea de obligaţia înmatriculării se aplică bărcilor de la punctele 1 - 3 care sunt utilizate în zone de agrement. Acest lucru este generator de varii interpretări. Este obligatorie înmatricularea tuturor bărcilor care circulă în regim de trecere a frontierei. În plus, înmatricularea nu scuteşte proprietarul de înregistrarea ambarcaţiunii la circa financiară de care aparţine, pentru plata impozitului, în termen de 30 de zile de la intrarea în posesie.
Pentru înmatricularea unei bărci în România este nevoie de acte care să ateste provenienţa şi o aşa numită certificare europeană (în fapt, de dovada provenienţei din spaţiul comunitar).
La cumpărarea unei bărci noi, lucrurile sunt mult mai simple, întrucât firma producătoare sau intermediarul - persoană juridică s-a asigurat că poate livra şi hârtiile cerute de legea autohtonă. Pentru cineva care cumpără o barcă folosită de la o persoană fizică din alt stat, totul devine niţel mai complicat.
1. Este necesar actul de provenienţă al bărcii. Birocraţia este avidă de ştampile, aşa că un act notarial este mult mai bine văzut decât un contract de mână. În Suedia, înmatricularea bărcilor sub 12 m nu este obligatorie, trecerea de la un proprietar la altul făcându-se prin strângerea mâinilor. Cu toate că legislaţia europeană recunoaşte drept valabile actele oficiale în orice limbă oficială a UE, cucoanele de la ghişeele la care se plătesc diverse taxe nici nu-şi vor arunca privirile peste orice hârtie pe care nu scrie în româneşte. În concluzie, actul trebuie tradus.
2. Dovada certificării europene şi a radierii din ţara de provenienţă. Pe acelaşi contract, trebuie să existe scris negru pe alb (româneşte) că barca a fost radiată (sau nu a fost niciodată înmatriculată întrucât legislaţia statului respectiv nu obliga la asemenea perversitate), a fost achiziţionată în spaţiul UE (chiar dacă acest lucru este evident) şi că a fost plătit TVA-ul de fostul proprietar. În cazul achiziţionării din afara UE, lucrurile sunt mai complicate, generatoare de inevitabile cheltuieli, întrucât este nevoie de omologare. Dacă există o firmă intermediară, aceasta se va ocupa de întregul proces, făcându-l mai simplu, deşi mai costisitor.
3.Actul de identitate al proprietarului şi fotografiile bărcii, dintr-un bord şi din pupa.
4. La căpitănia la care se va efectua înmatricularea trebuie plătite următoarele taxe:
a. Taxa de Înregistrare: circa 850 RON;
b. Taxa de nume (!): circa 100 RON;
c. Taxă de Inspecţie ANR la Corp, Maşini şi Instalaţii: circa 570 RON;
După plata sus-numitelor taxe, se vor primi următoarele acte:
a. Borderou taxare prestaţii navale;
b. Raport de inspecţie pentru ambarcaţiuni;
c. Permis de navigaţie pentru ambarcaţiuni de agrement; acesta este valabil 5 ani, însă trebuie reconfirmat după 2.5 ani.
5. După dovada plăţii impozitului la circumscripţia financiară de care aparţine proprietarul, se va elibera Certificatul de Ambarcaţiune de Agrement.
Mulţumită guvernului Ponta, pasionaţii (mai ales veliştii) şi întregul sector nautic din România a primit o nouă lovitu sub linia de plutire, sub forma unei accize. Conform acesteia, acciza pentru Sirius (8.32 m lungime şi motor de 7 cai slăbănogi) este de ... 4115 EU. Adică mai mult decât preţul de vănzare al bărcii. Asta pentru că, bătrânica este considerată un bun de lux. În imaginea de mai jos vedeţi luxul cu care m-a întâmpinat, atunci când am urcat întâia oară la bord.
3.Actul de identitate al proprietarului şi fotografiile bărcii, dintr-un bord şi din pupa.
4. La căpitănia la care se va efectua înmatricularea trebuie plătite următoarele taxe:
a. Taxa de Înregistrare: circa 850 RON;
b. Taxa de nume (!): circa 100 RON;
c. Taxă de Inspecţie ANR la Corp, Maşini şi Instalaţii: circa 570 RON;
După plata sus-numitelor taxe, se vor primi următoarele acte:
a. Borderou taxare prestaţii navale;
b. Raport de inspecţie pentru ambarcaţiuni;
c. Permis de navigaţie pentru ambarcaţiuni de agrement; acesta este valabil 5 ani, însă trebuie reconfirmat după 2.5 ani.
5. După dovada plăţii impozitului la circumscripţia financiară de care aparţine proprietarul, se va elibera Certificatul de Ambarcaţiune de Agrement.
Mulţumită guvernului Ponta, pasionaţii (mai ales veliştii) şi întregul sector nautic din România a primit o nouă lovitu sub linia de plutire, sub forma unei accize. Conform acesteia, acciza pentru Sirius (8.32 m lungime şi motor de 7 cai slăbănogi) este de ... 4115 EU. Adică mai mult decât preţul de vănzare al bărcii. Asta pentru că, bătrânica este considerată un bun de lux. În imaginea de mai jos vedeţi luxul cu care m-a întâmpinat, atunci când am urcat întâia oară la bord.
Conform OUG 16/2013, această acciză trebuie plătită de toţi aspiranţii la statutul de proprietar al unei bărci mai mari de 8 m şi / sau cu un motor mai puternic de 100 CP. Conform autorilor legii, acestea sunt atribute ale luxului, un colţ de Eden care nu trebuie să scape neimpozitat.
Dacă v-aţi închipui că tribulaţiile yachtmanului român se opresc aici, iarăşi v-aţi înşelat. Acesta, după ce a plătit preţul de vânzare al bărcii, multele taxe de înmatriculare, impozitul anual, posibil şi acciza, nu mai are de făcut decât efortul de a o da la apă şi de a se bucura de aceasta. Greşit!
Spre deosebire de aceleaşi ţări în care nu se plătesc defel taxe de înmatriculare, accize şi impozite anuale pentru bărcile sub 12 m, românul este obligat să deţină şi un Certificat Internaţional de Competenţă pentru conducerea ambarcaţiunilor cu vele sau cu motor. Acestea sunt grupate în funcţie de spaţiul în care intenţionează să navigheze:
a. D - ambarcaţiuni cu motor, ape interioare;
b. C - ambarcaţiuni cu motor, ape maritimă până la 6 mile în larg;
c. B - ambarcaţiuni cu motor, ape maritime, până la 12 mile în larg;
d. A - ambarcaţiuni cu motor, nelimitat;
e. S - ambarcaţiuni cu vele;
Pentru categoriile D şi C este suficient studiul individual, urmat de susţinerea unui examen la una dintre căpităniile sau oficiile de căpitănie din ţară. Costul pentru fiecare categorie este de circa 300 RON.
Dacă se doreşte şi categoria S, este obligatoriu urmarea unui curs specializat la una dintre şcolile acreditate, iar preţul variază între 1200 RON şi 650 EU, sau chiar mai mult. Evident, nu poate fi obţinută doar categoria S, întrucât aproape toate velierele au şi motor.
Categoriile superioare, B şi A se obţin după intervale succesive de 2 ani, iar cursurile costă circa 500 EU pentru B şi circa 300 EU pentru A, mai mult sau mai puţin, în funcţie de şcoala nautică. Este demn de menţionat că examenele pentru aceste categorii au (încă) multe în comun cu cele pentru navigatorii profesionişti, adică vorbim de o comisie şi un bagaj de cunoştinţe extrem de vast şi, în majoritatea cazurilor, rar accesat (sau niciodată) în condiţiile navigaţiei de plăcere, utilizând o aparatură modernă.
De asemenea, dacă există staţie radio la bord, intervine un alt examen - şi şcolarizare - pentru obţinerea Certificatului radio - LRC. Taxele sunt între 100 şi 250 EU.
Dacă nu vă înspăimântă ideea, încercaţi să faceţi suma cheltuielilor aproximative enunţate de mine mai sus. Adăugaţi fonduri pentru deplasări din teritoriu, dacă nu aţi avut şansa de a vă naşte în preajma unui port. Nu o să vă placă acest exerciţiu de aritmetică. În concluzie, dacă ţineţi neaparat să aveţi un yacht cu chilă fixă, deci cu pescaj care-i limitează drastic aria de utilizare, care nu poate fi transportat pe peridocul personal şi care intră sub incidenţa obligativităţii înmatriculării şi plăţii accizei, gândiţi-vă înainte de a face acest pas important (şi mult visat, aş adăuga). Din moment ce litoralul românesc oferă probabil cele mai puţine atracţii pentru yachtingul de croazieră din întreaga Europă, soluţia propusă de mine este păstrarea yachtului într-o marină mediteraneană (sau, de ce nu, scandinavă sau chiar atlantică - zborurile low-cost permit o deplasare rapidă şi economică virtual oriunde în UE). Eu unul sunt prea sărac şi cu limitări de timp care nu-mi permit să fiu patriot.
În concluzie, în final, un sfat personal: păstraţi pavilionul albastru-galben-roşu la cruceta tribord...
Dacă v-aţi închipui că tribulaţiile yachtmanului român se opresc aici, iarăşi v-aţi înşelat. Acesta, după ce a plătit preţul de vânzare al bărcii, multele taxe de înmatriculare, impozitul anual, posibil şi acciza, nu mai are de făcut decât efortul de a o da la apă şi de a se bucura de aceasta. Greşit!
Spre deosebire de aceleaşi ţări în care nu se plătesc defel taxe de înmatriculare, accize şi impozite anuale pentru bărcile sub 12 m, românul este obligat să deţină şi un Certificat Internaţional de Competenţă pentru conducerea ambarcaţiunilor cu vele sau cu motor. Acestea sunt grupate în funcţie de spaţiul în care intenţionează să navigheze:
a. D - ambarcaţiuni cu motor, ape interioare;
b. C - ambarcaţiuni cu motor, ape maritimă până la 6 mile în larg;
c. B - ambarcaţiuni cu motor, ape maritime, până la 12 mile în larg;
d. A - ambarcaţiuni cu motor, nelimitat;
e. S - ambarcaţiuni cu vele;
Pentru categoriile D şi C este suficient studiul individual, urmat de susţinerea unui examen la una dintre căpităniile sau oficiile de căpitănie din ţară. Costul pentru fiecare categorie este de circa 300 RON.
Dacă se doreşte şi categoria S, este obligatoriu urmarea unui curs specializat la una dintre şcolile acreditate, iar preţul variază între 1200 RON şi 650 EU, sau chiar mai mult. Evident, nu poate fi obţinută doar categoria S, întrucât aproape toate velierele au şi motor.
Categoriile superioare, B şi A se obţin după intervale succesive de 2 ani, iar cursurile costă circa 500 EU pentru B şi circa 300 EU pentru A, mai mult sau mai puţin, în funcţie de şcoala nautică. Este demn de menţionat că examenele pentru aceste categorii au (încă) multe în comun cu cele pentru navigatorii profesionişti, adică vorbim de o comisie şi un bagaj de cunoştinţe extrem de vast şi, în majoritatea cazurilor, rar accesat (sau niciodată) în condiţiile navigaţiei de plăcere, utilizând o aparatură modernă.
De asemenea, dacă există staţie radio la bord, intervine un alt examen - şi şcolarizare - pentru obţinerea Certificatului radio - LRC. Taxele sunt între 100 şi 250 EU.
Dacă nu vă înspăimântă ideea, încercaţi să faceţi suma cheltuielilor aproximative enunţate de mine mai sus. Adăugaţi fonduri pentru deplasări din teritoriu, dacă nu aţi avut şansa de a vă naşte în preajma unui port. Nu o să vă placă acest exerciţiu de aritmetică. În concluzie, dacă ţineţi neaparat să aveţi un yacht cu chilă fixă, deci cu pescaj care-i limitează drastic aria de utilizare, care nu poate fi transportat pe peridocul personal şi care intră sub incidenţa obligativităţii înmatriculării şi plăţii accizei, gândiţi-vă înainte de a face acest pas important (şi mult visat, aş adăuga). Din moment ce litoralul românesc oferă probabil cele mai puţine atracţii pentru yachtingul de croazieră din întreaga Europă, soluţia propusă de mine este păstrarea yachtului într-o marină mediteraneană (sau, de ce nu, scandinavă sau chiar atlantică - zborurile low-cost permit o deplasare rapidă şi economică virtual oriunde în UE). Eu unul sunt prea sărac şi cu limitări de timp care nu-mi permit să fiu patriot.
În concluzie, în final, un sfat personal: păstraţi pavilionul albastru-galben-roşu la cruceta tribord...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu