Orice început este dificil. Chiar dacă pentru acest început te-ai pregătit aproape douăzeci de ani. Este un început care nu ar fi trebuit să aibă loc. De fapt, nimic din ceea ce intenţionez să scriu, nu pe o foaie albă, ci inevitabil în cod binar, nu ar fi trebuit să se întâmple. Nu va fi trebuit şi nici nu va trebui să se întâmple. După cum, nici oamenii nu ar trebui să se preumble pe ape, nu ca Iisus ci în ambarcaţiuni de tot felul, sau aproape de tot felul, căci pe profesionişti, marinari pe modernele corăbii de oţel, îi putem lesne înţelege. Dar să faci asta din plăcere, ori, mai rău, să faci dintr-o idee o periculoasă obsesie, e un drum vecin cu un soi de nebunie aparte, dacă există mai multe soiuri de nebunie.
Oamenii nu ar trebui să se aventureze pe ape. Dintre toate mamiferele, omul are cele mai puţine afinităţi cu mediul acvatic. Nu ne naştem cu instinctul de a înota şi nici nu ne putem ţine respiraţia suficient, după cum nu ne putem mişca în mediul lichid cu lejeritatea cu care o fac alte specii. Chiar dacă, sute de milioane de ani în urmă, strămoşii noştri erau creaturi panthalasiene, evoluţia, ne învaţă D-l. Darwin, ne-a făcut, intrinsec, creaturi terestre. Prin urmare, dacă ne aventurăm în tărâmul Marelui Albastru, trebuie să luăm cu noi o părticică din uscat. Această părticică este, desigur, de mii de ori mai fragilă decât întregul în sine. Asta, dragii mei cititori, este fundalul general al nebuniei de care vorbeam mai devreme.
În cele ce urmează, ar trebui să trec direct la clişeul aşteptat: originea personală a molimei, sursa îmbolnăvirii, apoi la dat vina pe - cine altcineva - Jules Verne. Ar fi mult prea simplu şi - nu întru totul neadevărat - dar nu pot să-l acuz doar pe venerabil autor de inocularea a ceva mult prea complex şi probabil existent la data fatidicei întâlniri cu avatarul Căpitanului Nemo. Nu pot da vina nici pe geografie, râul copilăriei abia putea umple o găleată cu apă într-un sfert de oră, iar în verile secetoase, pleca, desigur, în vacanţă într-un univers bântuit de musoni.
Niciun scriitor nu m-ar fi putut pregăti însă pentru adevărata timpuria întâlnire cu un port adevărat de la o mare adevărată. O Constanţă de dinainte de 1989, o înlănţuire de fantasme pentru cei tineri, cu sute de nave şi un furnicar de oameni, o mândrie a unei ţări, pe atunci, socialiste, o mândrie de care am putea, pe bună dreptate să ne ruşinăm acum, pentru că suntem incapabili s-o retrăim.
Dar nu, nu pot duce pastişa la capăt. Avatarul Căpitanul Nemo era deja acolo. Dincolo de fascinaţia vecină cu veneraţia, nu această întâlnire a fost Adevăratul element determinist. Nu, Căpitanul Nemo nu credea în determinism. El era adeptul unei ciudate mecanici cuantice. Iar D-l Verne şi Constanţa nu au fost decât Observatorii necesari a duce la colaps majoritatea stărilor mele normale. De-a lungul timpului, au mai existat contribuitori la anihilarea normalităţii posibile. Căpitanul Nemo a fost mulţumit; am rămas cu singura stare posibilă, aceea de strivitor al coronei de minuni. Iar aceasta, dragii mei cititori, din punctul de vedere al majorităţii, se află în vestibulul nebuniei.
Aţi înţeles, desigur, că genul de nebunie invocat este, mai degrabă, o stare de nelinişte cauzată de foamea de Cunoaştere. Căci ce altceva poate împinge un om de-a curmezişul oceanelor, dacă nu aceasta? Nevoia, Obsesia, Foamea de un etern Avalon, o veşnică Hyperborea.
Dacă Fantoma Căpitanului Nemo nu v-a alungat deja, ar trebui să ştiţi că luasem, încă de acum douăzeci de ani, hotărârea de a avea o barcă. Asta înseamnă, foarte devreme. Asta înseamnă, nu orice barcă, ci un velier. Cu această hotărâre, de nestrămutat (a luat oare vreodată, bătrânul căpitan, o altfel de hotărâre?), a început aventura.
Întocmai ca în romanul lui Dumas, după aproape douăzeci de ani, am urcat întâia oară la bordul lui Sirius. Bănuiesc că v-a surprins translaţia aceasta ex-abrupto, dar vă asigur că e intenţionată. În realitate, majoritatea viselor sunt sortite eşecului. Asta pentru că Avalonul ori Hyperborea fiecăruia nu sunt uşor de găsit. Iar cel mai greu lucru este să te dezlegi de cheu. Al doilea este să dezlegi de cheu parâmele corabiei. Pentru a atinge aceste tierra encantada, trebuie să ai curajul de a fi altfel. Spuneţi-i cum doriţi, dar nicidecum nu-i daţi o tentă la modă. Se practică o miriadă de surse on-line sau de modă veche, pe hărtie, care vă învaţă cum să orice. Inclusiv cum să fii altfel. Însă pentru asta, este necesară vizita Căpitanului Nemo. Altfel, aceste sfaturi sunt la fel de utile precum o gaură de apă de o palmă în coca unui velier în mijlocul Pacificului.
Iniţial, am fost convins că o să îmi construiesc un velier. Odată cu vulgarizarea Internetului - slăviţi fie creatorii acestuia - am avut acces nestingherit la baze de date vaste privitoare la bărci şi navigaţie. Nu mă consider un artizan, dar nici nu îmi dau găuri suplimentare în membre atunci când bat un cui, însă ideea construcţiei are baze care ţin de aspecte locale. În România, până nu cu foarte mulţi ani în urmă, singura modalitate de a avea un velier, era să ţi-l construieşti singur. Sunt câteva cazuri remarcabile, dar şi eşecuri, mai mult sau mai puţin cunoscute. Ţara noastră este una dintre puţinele din Europa, dintre cele cu ieşire la Oceanul Planetar, care nu are o tradiţie în yachting. Motivele sunt mai multe, dar situarea sa în dreapta Cortinei de Fier pentru o jumătate de secol, cu siguranţă şi-a lăsat amprenta.
Odată cu pătrunderea pe piaţa autohtonă a materialelor şi tehnologiilor de construcţie moderne, mi s-a părut firesc să continui pe aceeaşi linie. Din fericire, am renunţat la timp. Asta pentru că, în România totul este extrem de complicat. Şi costisitor. Mai ales, mai costisitor. Există o multitudine de factori care ţin de construcţia unui velier, habitabil, capabil a naviga aproape oriunde în lume. Trebuie un spaţiu, apoi materiale, care, suprinzător sau nu, sunt importate la preţuri exorbitante. Asta pentru că afacerile în România se învârt în sfera turbocapitalismului, iar oamenii de afaceri sunt puţini, iar bişniţarii atotprezenţi. Apoi trebuie investit un capital uriaş de timp, asta ca să-l excludem (voit) pe cel propriu-zis. Trebuie să mă disculp niţel, până în urmă cu câţiva ani, preţurile la ambarcaţiunile second-hand erau foarte ridicate, aproape peste tot. Dacă acum este posibil să cumperi un iaht la preţul unui automobil la mâna a doua, acest lucru era foarte dificil în epoca pre-criză.
Cu excepţia cazului în care construcţia unui yacht este un scop în sine, ideea de a pierde câţiva ani (uneori câţiva zeci de ani!) pentru a avea un velier, mi se pare acum deplasată. Dacă motivaţia este una financiară, cum a fost în cazul meu, este inutil a spera că investiţia finală va fi mai mică decât în cazul cumpărării la mâna a doua (de pe o piaţă europeană, evident), cu excepţia cazului în care calitatea va fi sacrificată.
Există două pieţe spectaculoase pentru ambarcaţiuni folosite: olandeză şi suedeză. Este perfect posibil a găsi un velier dotat cu un minim de vele, poate chiar motor (funcţional) la câteva sute de euro.
Sirius a fost construit în Anglia, dar şi-a petrecut întreaga existenţă navigând în ape suedeze. Asta, atunci când nu brăzda ape tropicale în jurul lumii. După ce am studiat o vreme siteurile de profil suedeze şi olandeze, l-am descoperit (ca să fiu onest până la capăt, prietenul meu, Florin, care îşi căuta de asemenea barcă, l-a descoperit). Căpitanul Nemo putea fi fericit.
Există o multitudine de bloguri care tratează renovarea unor bărci vechi, urmată de ridicarea pânzelor către Apus. Niciunul, din păcate, românesc. Sper să fie acesta primul.
Oamenii nu ar trebui să se aventureze pe ape. Dintre toate mamiferele, omul are cele mai puţine afinităţi cu mediul acvatic. Nu ne naştem cu instinctul de a înota şi nici nu ne putem ţine respiraţia suficient, după cum nu ne putem mişca în mediul lichid cu lejeritatea cu care o fac alte specii. Chiar dacă, sute de milioane de ani în urmă, strămoşii noştri erau creaturi panthalasiene, evoluţia, ne învaţă D-l. Darwin, ne-a făcut, intrinsec, creaturi terestre. Prin urmare, dacă ne aventurăm în tărâmul Marelui Albastru, trebuie să luăm cu noi o părticică din uscat. Această părticică este, desigur, de mii de ori mai fragilă decât întregul în sine. Asta, dragii mei cititori, este fundalul general al nebuniei de care vorbeam mai devreme.
În cele ce urmează, ar trebui să trec direct la clişeul aşteptat: originea personală a molimei, sursa îmbolnăvirii, apoi la dat vina pe - cine altcineva - Jules Verne. Ar fi mult prea simplu şi - nu întru totul neadevărat - dar nu pot să-l acuz doar pe venerabil autor de inocularea a ceva mult prea complex şi probabil existent la data fatidicei întâlniri cu avatarul Căpitanului Nemo. Nu pot da vina nici pe geografie, râul copilăriei abia putea umple o găleată cu apă într-un sfert de oră, iar în verile secetoase, pleca, desigur, în vacanţă într-un univers bântuit de musoni.
Niciun scriitor nu m-ar fi putut pregăti însă pentru adevărata timpuria întâlnire cu un port adevărat de la o mare adevărată. O Constanţă de dinainte de 1989, o înlănţuire de fantasme pentru cei tineri, cu sute de nave şi un furnicar de oameni, o mândrie a unei ţări, pe atunci, socialiste, o mândrie de care am putea, pe bună dreptate să ne ruşinăm acum, pentru că suntem incapabili s-o retrăim.
Dar nu, nu pot duce pastişa la capăt. Avatarul Căpitanul Nemo era deja acolo. Dincolo de fascinaţia vecină cu veneraţia, nu această întâlnire a fost Adevăratul element determinist. Nu, Căpitanul Nemo nu credea în determinism. El era adeptul unei ciudate mecanici cuantice. Iar D-l Verne şi Constanţa nu au fost decât Observatorii necesari a duce la colaps majoritatea stărilor mele normale. De-a lungul timpului, au mai existat contribuitori la anihilarea normalităţii posibile. Căpitanul Nemo a fost mulţumit; am rămas cu singura stare posibilă, aceea de strivitor al coronei de minuni. Iar aceasta, dragii mei cititori, din punctul de vedere al majorităţii, se află în vestibulul nebuniei.
Aţi înţeles, desigur, că genul de nebunie invocat este, mai degrabă, o stare de nelinişte cauzată de foamea de Cunoaştere. Căci ce altceva poate împinge un om de-a curmezişul oceanelor, dacă nu aceasta? Nevoia, Obsesia, Foamea de un etern Avalon, o veşnică Hyperborea.
Dacă Fantoma Căpitanului Nemo nu v-a alungat deja, ar trebui să ştiţi că luasem, încă de acum douăzeci de ani, hotărârea de a avea o barcă. Asta înseamnă, foarte devreme. Asta înseamnă, nu orice barcă, ci un velier. Cu această hotărâre, de nestrămutat (a luat oare vreodată, bătrânul căpitan, o altfel de hotărâre?), a început aventura.
Întocmai ca în romanul lui Dumas, după aproape douăzeci de ani, am urcat întâia oară la bordul lui Sirius. Bănuiesc că v-a surprins translaţia aceasta ex-abrupto, dar vă asigur că e intenţionată. În realitate, majoritatea viselor sunt sortite eşecului. Asta pentru că Avalonul ori Hyperborea fiecăruia nu sunt uşor de găsit. Iar cel mai greu lucru este să te dezlegi de cheu. Al doilea este să dezlegi de cheu parâmele corabiei. Pentru a atinge aceste tierra encantada, trebuie să ai curajul de a fi altfel. Spuneţi-i cum doriţi, dar nicidecum nu-i daţi o tentă la modă. Se practică o miriadă de surse on-line sau de modă veche, pe hărtie, care vă învaţă cum să orice. Inclusiv cum să fii altfel. Însă pentru asta, este necesară vizita Căpitanului Nemo. Altfel, aceste sfaturi sunt la fel de utile precum o gaură de apă de o palmă în coca unui velier în mijlocul Pacificului.
Iniţial, am fost convins că o să îmi construiesc un velier. Odată cu vulgarizarea Internetului - slăviţi fie creatorii acestuia - am avut acces nestingherit la baze de date vaste privitoare la bărci şi navigaţie. Nu mă consider un artizan, dar nici nu îmi dau găuri suplimentare în membre atunci când bat un cui, însă ideea construcţiei are baze care ţin de aspecte locale. În România, până nu cu foarte mulţi ani în urmă, singura modalitate de a avea un velier, era să ţi-l construieşti singur. Sunt câteva cazuri remarcabile, dar şi eşecuri, mai mult sau mai puţin cunoscute. Ţara noastră este una dintre puţinele din Europa, dintre cele cu ieşire la Oceanul Planetar, care nu are o tradiţie în yachting. Motivele sunt mai multe, dar situarea sa în dreapta Cortinei de Fier pentru o jumătate de secol, cu siguranţă şi-a lăsat amprenta.
Odată cu pătrunderea pe piaţa autohtonă a materialelor şi tehnologiilor de construcţie moderne, mi s-a părut firesc să continui pe aceeaşi linie. Din fericire, am renunţat la timp. Asta pentru că, în România totul este extrem de complicat. Şi costisitor. Mai ales, mai costisitor. Există o multitudine de factori care ţin de construcţia unui velier, habitabil, capabil a naviga aproape oriunde în lume. Trebuie un spaţiu, apoi materiale, care, suprinzător sau nu, sunt importate la preţuri exorbitante. Asta pentru că afacerile în România se învârt în sfera turbocapitalismului, iar oamenii de afaceri sunt puţini, iar bişniţarii atotprezenţi. Apoi trebuie investit un capital uriaş de timp, asta ca să-l excludem (voit) pe cel propriu-zis. Trebuie să mă disculp niţel, până în urmă cu câţiva ani, preţurile la ambarcaţiunile second-hand erau foarte ridicate, aproape peste tot. Dacă acum este posibil să cumperi un iaht la preţul unui automobil la mâna a doua, acest lucru era foarte dificil în epoca pre-criză.
Cu excepţia cazului în care construcţia unui yacht este un scop în sine, ideea de a pierde câţiva ani (uneori câţiva zeci de ani!) pentru a avea un velier, mi se pare acum deplasată. Dacă motivaţia este una financiară, cum a fost în cazul meu, este inutil a spera că investiţia finală va fi mai mică decât în cazul cumpărării la mâna a doua (de pe o piaţă europeană, evident), cu excepţia cazului în care calitatea va fi sacrificată.
Există două pieţe spectaculoase pentru ambarcaţiuni folosite: olandeză şi suedeză. Este perfect posibil a găsi un velier dotat cu un minim de vele, poate chiar motor (funcţional) la câteva sute de euro.
Sirius a fost construit în Anglia, dar şi-a petrecut întreaga existenţă navigând în ape suedeze. Asta, atunci când nu brăzda ape tropicale în jurul lumii. După ce am studiat o vreme siteurile de profil suedeze şi olandeze, l-am descoperit (ca să fiu onest până la capăt, prietenul meu, Florin, care îşi căuta de asemenea barcă, l-a descoperit). Căpitanul Nemo putea fi fericit.
Există o multitudine de bloguri care tratează renovarea unor bărci vechi, urmată de ridicarea pânzelor către Apus. Niciunul, din păcate, românesc. Sper să fie acesta primul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu